CONSECINŢELE MAJORE ALE POLUǍRII AERULUI
Pǎmântul începe sǎ se încǎlzeascǎ, gheţurile veşnice se topesc, nivelul oceanului planetar creşte, stratul de ozon se subţiazǎ, ploile acide sunt din ce în ce mai frecvente. Toate acestea au la bazǎ nu numai fenomene naturale (care se integreazǎ în ciclurile normale ale naturii), dar şi poluarea excesivǎ cu care ne confruntǎm în ultimul timp. O creştere de 5°C a temperaturii pe tot Pǎmântul poate topi complet calotele arctice crescând astfel nivelul oceanelor şi inundând o mare parte din uscat; unele state insulare pot fi acoperite complet de apǎ. În astfel de condiţii de încǎlzire globalǎ, recoltele nu vor mai putea creşte normal în unele zone, cǎderile de ploaie nu vor mai putea fi absorbite în timp util, iar plantele şi animalele vor migra sau vor avea mari greutǎţi de adaptare. Schimbǎrile climatice ale trecutului Condiţiile meteorologice capricioase din decada anilor 80 şi 90 i-au fǎcut pe oameni sǎ creadǎ cǎ ne confruntǎm cu o catastrofǎ globalǎ. Clima Pǎmântului nu a fost însǎ niciodatǎ constantǎ. De-a lungul istoriei condiţiile climatice s-au schimbat de multe ori. Studiul rocilor şi fosilelor a oferit multe informaţii despre climele din trecut. De exemplu, filonii carboniferi din Antarctica demonstreazǎ cǎ aceastǎ regiune vastǎ de gheţuri a avut în trecut o climǎ mai caldǎ. Dovezile din roci demonstreazǎ cǎ în urmǎ cu aproximativ 300 de milioane de ani, întinderi de gheaţǎ acopereau sud-estul Americii de Sud, sudul Africii, India şi Australia. Oamenii de ştiinţǎ susţin astǎzi cǎ schimbǎrile climatice se produc odatǎ cu mişcarea plǎcilor tectonice care produc modificarea poziţiei continentelor. Aceeastǎ teorie este susţinutǎ şi de studiul unor fosile. Ultima erǎ glaciarǎ, care a început acum 1,8 milioane de ani, când harta tectonicǎ a globului nu diferea mult de cea actualǎ, nu poate fi însǎ explicatǎ de mişcǎrile tectonice lente. Nici deplasarea continentelor nu poate explica variaţiile climatice considerabile apǎrute în ultimii 10 000 de ani de la sfârşitul erei glaciare. Mai mult de atât, mişcǎrile tectonice nu au nici o legǎturǎ directǎ cu condiţiile meteorologice capricioase din ultimii 30 de ani. În decursul ultimei ere glaciare, în emisfera nordicǎ nu era frig pe parcursul întregului an. Perioadele de timp numite glaciaţiuni, când vremea era rece şi blocurile de gheaţǎ avansau dinspre zonele polare cǎtre sud, alternau cu perioade mai calde numite interglaciaţiuni, când se topeau mari cantitǎţi de gheaţǎ. Prin studierea inelelor arborilor şi a urmelor de polen s-a descoperit cǎ, dupǎ era glaciarǎ, clima s-a încǎlzit brusc. Nivelul mǎrilor a crescut dupǎ topirea gheţurilor şi multe terenuri joase au fost inundate. Spre exemplu, Marea Britanie, a fost despǎrţitǎ de continent în urmǎ cu aproximativ 7500 de ani. Clima Europei de Vest era, în urmǎ cu 7000 de ani, mai caldǎ decât astǎzi,temperaturile medii ale verii fiind cu douǎ sau trei grade mai ridicate, iar temperaturile iernii erau cu un grad mai mari. Ca urmare, limita inferioarǎ a stratului permanent de zǎpadǎ era cu aproximativ 300 de metri mai ridicatǎ decât astǎzi. În urmǎ cu 5000 de ani, clima din nord-vestul Europei a devenit mai uscatǎ şi mai rece, iar Sahara era o pajişte cu râuri şi lacuri. Nord-vestul Europei devenea acum 3000 de ani, mai rece şi umed, gheţarii începeau sǎ coboare pe vǎile Alpilor, lacurile s-au ridicat şi au format mlaştini întinse, iar Sahara a îmbrǎcat haina deşertului pe care îl ştim noi astǎzi. Dovezile referitoare la schimbǎrile climatice din ultimii 2000 de ani provin din date istorice, din adâncul mǎrilor şi din forarea stratului de gheaţǎ. Europa a avut o perioadǎ uscatǎ, lipsitǎ de furtuni între anii 400 şi 1200, iar în Anglia a început sǎ se cultive viţǎ de vie, deci temperaturile erau cu unu, douǎ grade mai ridicate decât acum. În secolele XIII şi XIV în Europa au revenit condiţiile climatice mai reci, Dunǎrea şi Tamisa îngheţând frecvent în cursul iernii. Sud-vestul SUA a devenit foarte arid, iar India suferea de secetǎ în lipsa musonului ce a încetat sǎ mai batǎ. Între 1550 şi 1880 nord-vestul Europei a fost cuprins de o „micǎ erǎ glaciarǎ”, când temperaturile au fost cele mai scǎzute de la era glaciarǎ propriu-zisǎ. Dupǎ 1800 temperaturile au început sǎ creascǎ în mod constant, cu mici excepţii (1940 şi 1950 când temperaturile medii au scǎzut cu 0,2-0,3 grade C). În paralel cu schimbǎrile termice au avut loc şi modificǎri ale distribuţiei precipitaţiilor. Pânǎ în prezent temperatura medie anualǎ s-a manifestat într-o continuǎ tendinţǎ de creştere, la acest lucru contribuind din plin poluarea aerului şi dereglarea efectului de serǎ natural al planetei.